HistoryMaker

Aparent, era o seara ca oricare alta… Oboseala acumulata in timpul job-ului de peste zi isi spunea deja cuvantul si incepeam sa simt ca pentru inca o zi traisem doar cu dorul dupa Dumnezeu, dar ca aripile mele erau prea mici sau prea slabe pentru a ma purta catre visul meu: acela de a da pentru Dumnezeu TOT CE AM, si mai ales, de A MA DARUI PE MINE!

In timp ce ma intreptam catre un mic magazin sa imi cumpar ceva mancare… ochii mi s-au oprit asupra unui batran care cersea pentru cativa banuti in fata acelui magazin. Nu era prima oara cand treceam pe acolo si nici prima oara cand il vedeam acolo. Facea deja parte din peisaj, oarecum… nici nu imi imaginam ca acest batran, pe nume Ioan, avea sa imi schimbe perceptia despre lume si problemele ei. De obicei ma intampina cerandu-mi sa-i cumpar o conserva de peste, pentru ca nu mai avea dinti sa manance altceva… Uneori o faceam, alte ori nu… dar eram oarecum sceptic… nu voiam sa ii ofer bani, pentru ca nu stiam ce ar face cu ei.
Dupa ce mi-am facut aprovizionarea pentru a doua zi, am observat ca imi mai ramasesera cativa banuti… puteam deci sa ii ofer conserva de peste pe care si-o dorea atat de mult… totusi… nu stiu de ce… nu am facut-o… M-am indreptat catre casa… dar ma simteam atras inapoi spre acel loc, ca de o forta ciudata… Ceva in mine nu mai era la fel ca si atunci cand intrasem in magazin… Simteam o prezenta inexplicabila care nu ma facea sa ma simt in largul meu… Era asa de reala ca o persoana care ar fi fost langa mine… Am ajuns acasa si m-am pus sa dorm… Dar prezenta aceea era acolo, insistenta, patrunzand in mintea si sufletul meu si ma provoca la un singur lucru: “Intoarce-te inapoi si cauta-l pe acel om ca sa ii duci mancare!”
Mi-am adus aminte ca in urma cu cateva zile tocmai ma rugasem ca Dumnezeu sa ma calauzeasca spre oamenii care au nevoie de El… In naivitatea mea eram totusi constient ca era efectiv stupid sa ma rog ca Dumnezeu sa imi dea ceva de lucru in care sa ma simt eu bine… Deja pentru mine, in ultimele luni era prea evident ca Dumnezeu are mult de lucru… uneori in zone inconfortabile… Tot ce trebuia sa fac era sa urmez drumul Lui! Sa pasesc in urma Lui fara regrete si mai ales sa fiu gata sa platesc pretul si sa ma astept la lucruri mari!

Totusi, nimic din ceea ce se petrecea in acea seara nu ma mai facea asa de mandru de ceea ce ma rugasem cu cateva zile in urma. Prezenta Domnului era acolo, reala si coplesitoare. Stiam ca ma aflam in mijlocul unui eveniment unic, si chiar daca ma speria ideea de a ma darui total, am ales sa fac pasul… M-am ridicat de pe pat, m-am imbracat, mi-am luat bani si am plecat pe strazi… Eram aproape convins ca voi putea intalni acel om in parcul central al orasului Alba Iulia… Nu pot sa explic acea siguranta, dar era ceva ireal… si am decis sa raspund provocarii de a nu mai pastra controlul asupra evenimentelor ce vor urma. Intr-adevar, acel om era acolo. Inainte de a ma apropia de el, am mers si am cumparat 2 paini (cred ca retin bine numarul) si am facut o rugaciune, ca acel om sa fie binecuvantat prin ceea ce urma sa se intample.
M-am indreptat catre parcul central din nou. Era acolo, la fel de trist, cu barba mare dupa care il puteam recunoaste foarte usor… Statea pe o banca in linistea serii care se facea deja noapte… Pierdut parca intr-o lume numai a lui… Aveam sa inteleg curand ca acea lume nu era numai a lui… era a multor altora care impartaseau aceeasi soarta cruda… Oameni pe care Pamantul asta nu i-a iubit niciodata, nu le-a oferit o sansa sau cel putin nu parea sa le-o ofere acum. M-am asezat pe banca langa el… nu parea sa ma recunoasca, si incerca sa imi spuna o poveste cu care sa ma poata impresiona… M-am prins… ar face orice ca sa aiba hrana inca o data, ca sa nu mai fie nevoit sa incheie ziua sau sa o inceapa pe urmatoarea mancand ca de obicei, din tomberoanele orasului.
Eram acolo si nu stiam de ce… Ascultand de o voce venita din alta lume… Si acum stateam cu omul asta aici… simtindu-ma nevrednic sa spun orice cuvant in fata durerii si problemelor lui… Ma simteam profan de cate ori deschideam gura… Ce puteam sa ii spun? I-am spus un singur lucru… singurul pe care puteam sa il spun, si cel mai sincer, de altfel… Eram acolo pentru ca Isus mi-a spus sa fac asta! Nu… nu putea sa fie real pentru nici unul din noi… Oare ce o sa insemne pentru el cuvintele mele? Oare nu o sa par un om bisericos ca altii care au pretentia ca fac lucruri mari, dar de fapt scot pieptul afara si flutura Biblia intr-o “evanghelizare” doar ca sa aiba ce trece in palmares? Nu, ceva se petrecea, pentru ca deja faceam amandoi parte dintr-o poveste… Si nu eram eu autorul… Iar Cel care ma ridicase din pat ca sa-L urmez stia bine ce face!

Auzind cuvintele mele… s-a uitat la mine cu ochii lui mari si tristi, adanciti sub ridurile si mizeria de pe fata… si a inceput sa planga… Mi-a luat mainile si a inceput sa le sarute… Ma simteam jenat… Ma uitam in jur sa nu ma vada careva in situatia asta care parea penibila… Dar am inteles repede ca pentru acest om insemna mai mult decat o paine… Stand de vorba cu el intr-o alta ocazie… mi-a zis un lucru care mi-a confirmat ca ce s-a intamplat in acea seara facea parte din ceva mult mai mare… “Domnu` Ati (asa imi spunea el), tu esti omul lui Dumnezeu! Stiam ca ai sa vii… Te-am visat intr-o noapte ca veneai la mine cu o paine si imi spuneai ca Isus are grija de mine!”… Lacrimile ii curgeau pe fata in timp ce se straduia sa se faca inteles printre suspine si sughituri… Stateam acolo si ma simteam la fel ca Ioan botezatorul… mic, mic… in comparatie cu maretia Celui pe care Il urmam…

Am inceput sa ma rog ca Dumnezeu sa ma trimita si la altii care traiau ca el… Nici de data asta nu stiam ce ma rog… Stand cu el in urmatoarea seara pe o banca in acelasi parc, au inceput sa vina langa noi tot felul de oameni ai strazii… Unul fusese constructor prin Israel, altul tocmai iesise din puscarie dupa un an si ceva, altul tocmai iesise dupa 14 ani de puscarie… Acum… ii lega un singur lucru… tragedia unei vieti fara speranta… FARA NICI O SPERANTA!!… De sute de ori am incercat sa imi stapanesc lacrimile in timp ce le ascultam istoriile… Nimanui nu le pasa de ei, nimeni nu credea in ei sau in reabilitarea lor… Pentru lume si pentru crestini… acesti oameni nu existau!
Trist, dar am vazut asta in toate lunile in care m-am preocupat de ei… Dar nici unul din ei nu era asa deosebit ca Florin… Cand l-am intalnit prima data, mi-a spus o poezie superba, compusa de el, si in schimbul ei mi-a cerut doar o tigara. Am zambit trist, dar nu-i puteam implini dorinta… Venisem acolo pentru cu totul alte motive… nu aveam de dat moarte la bucata… Florin nu era un om al strazii obisnuit… Umbla destul de ingrijit, dormea intr-un spital dezafectat care risca sa cada peste cei ce stateau acolo… Fusese candva profesor in Galati… Vorbea fluent engleza si rusa… Tatal lui era judecator… Dar a luat la un moment dat o decizie nebuneasca… Sa mearga mercenar in Yugoslavia si Kosovo, pentru bani. Dar dorinta de bani s-a transformat curand in dorinta de a ucide, atunci cand prietenul lui, un rus pe nume Serghei, a fost impuscat in cap langa el. Se pare ca asta a fost prea mult pentru sufletul si mintea intunecate ale lui Florin. A iesit pe strazi impuscand oameni la intamplare… Nu mai conta ca poate erau femei, copii sau batrani. Serghei trebuia razbunat. Iar Florin, depersonalizat, nu mai era decat o masina de ucis in mainile diavolului.

Drama lui Florin si neputinta lui de a se reabilita atunci cand i s-a oferit sansa asta intr-un sat din judetul Timis, unde locuise la o familie de crestini care l-a ajutat ma infioara si azi… Uitandu-ma la el, mi-am adus aminte de toate incercarile mele de a-mi schimba viata si de toata eliberarea pe care am primit-o cand mi-am dat viata lui Isus. Voiam sa impart asta cu el. I-am promis ca ii voi aduce o Biblie si caiete si pixuri ca sa compuna poezii (e cel mai bun poet din cati am intalnit vreodata), dar a disparut in mod subit, fara a-l mai intalni vreodata. A fost unul din momentele in care m-am simtit infrant. Nu pentru ca nu as fi facut tot ce puteam, ci pentru ca mi-am dat seama ca doar Duhul Sfant putea sa ridice un astfel de om. Dar cand am realizat asta mi s-au deschis ochii. Am putut sa vad dincolo de ce vad cei mai multi crestini care se uitau la ceea ce faceam si imi spuneau: “Esti nebun! Oamenii astia nu se vor schimba niciodata.”

Nu, nu am putut si nu am vrut sa accept ca asta ar putea fi real! Daca Dumnezeu ii iubeste, iar eu am pretentia ca port in mine inima Lui, inseamna ca ii pot iubi si eu atat de mult incat sa fiu vocea lor intre fratii mei… Vocea celor fara voce… Poate esti si tu unul sau una din cei care judeca astfel de oameni. Dar vreau sa te provoc sa faci un lucru care s-ar putea sa te puna in situatia de a-ti schimba viziunea asupra lumii: uita-te la felul in care iubesti un om distrus, un om cazut, un om fara speranta. Il iubesti cu tot ce esti tu? CHIAR IL IUBESTI CU TOATA INIMA TA? Esti gata sa te pui in fata unei biserici care in multe cazuri nu are loc pentru astfel de oameni? Esti gata sa stai intre ei si lume ca sa-i aperi, si intre ei si Dumnezeu ca sa pledezi pentru ei? Ai fi gata sa mori pentru ei? Da, ai citit bine… nu era doar o simpla intrebare! Ai fi gata sa ti se puna cutitul la gat sau surubelnita sau pistolul, de dragul unuia din ei? Eu am trecut pe acolo riscandu-mi propria viata. Daca daca raspunsul tau e “NU”… probabil nu ai fi gata sa imparti nici cerul cu unul din ei!! Da, stiu ce spun, sunt foarte responsabil cand spun asta! Daca chiar esti crestin, ai o astfel de inima! Pentru ca in tine trebuie sa bata inima Lui!

*****************************************

Trecusera deja cateva saptamani de cand am luat contact cu “jungla de asfalt”. Eram constient ca nu am experienta necesara pentru a face ceea ce faceam si nici nu stiam pe nimeni care sa imi poata oferi suport in lucrarea asta, la nici un nivel. Imi petreceam diminetile pe genunchi, in incercarea de a afla direct de la Dumnezeu directia pe care trebuia sa o urmez pentru acea zi. In mod curios, niciodata nu am primit puterea de a vedea prea departe… Ci doar cat pentru o zi. Pentru atat eram echipat si Dumnezeu ma invata dependenta de El. Era asa frustrant sa realizez ca nu am controlul asupra nici unui lucru care se va petrece, nici macar asupra ceea ce voi face intr-o zi. Abia asteptam sa se termine programul la servici ca sa ma pot intalni din nou cu acei oameni. Uitandu-ma in urma… realizez ca in acea perioada am crescut cel mai mult din punct de vedere spiritual. Credinta mea in Dumnezeu si in faptul ca atunci cand te rogi, El chiar raspunde, a crescut si a fost pusa la incercare la fel de repede.

Intr-o seara, eram impreuna cu “oamenii mei” in parcul central, care devenise locul nostru de intalnire. La un moment dat, unul din ei chiar spunea in gluma ca ei sunt cei mai bogati oameni din oras, pentru ca tot Parcul Central e al lor. Bineinteles, intr-un anume sens, era parcul lor. Nici politia nu ii dadea afara de acolo, pentru ca stia ca oricum, se vor intoarce. Le adusesem mancare si in timp ce stateam de vorba si atmosfera era destul de destinsa, dintr-o data s-a facut tacere… Nimeni nu mai vorbea, nu mai zambea, nu mai era atent la ceea ce spuneam… La capatul aleii care intra in parc, se zarea silueta unui om cu bustul gol, inaintand catre grupul nostru. Nu intelegeam ce se petrece, dar simteam ca atmosfera devenise stranie aproape instantaneu. Omul se apropia tot mai mult si toti se uitau la el. Il stiau. M-au anuntat ca am de-a face cu Ciako.
Daca as fi stiut dinainte ce urma sa se petreaca, probabil as fi rupt-o la fuga din timp. Dar cum nu aveam de unde sa stiu cine e acest individ, am inceput sa-l studiez in timp ce se apropia… Era deja doar la cativa pasi distanta si ii puteam vedea zecile de taieturi de pe piept, insemne ale unor dispute rezolvate cu cutitele. M-a remarcat intre ceilalti si a venit direct la mine. S-a postat in fata mea si, fara nici o introducere, mi-a pus o intrebare scurta: “TU… esti crestin, asa-i?” M-am amuzat de cat de directa era intrebarea… Stiam care sunt lucrurile in care cred si eram pregatit sa dau raspunsul pe care l-am dat deja in atatea alte situatii: “Da, sunt crestin!” Insa a doua intrebare a venit si mai taioasa: “Tu stii cine sunt eu?” Nu, nu aveam de unde sa stiu. La urma urmei, putea fi oricine. Si imi putea spune despre el ca oricare nebun… ca e doctor, professor, si asa mai departe…
“Toti oamenii astia sunt ai mei – veni raspunsul. Daca ma enervez vei muri aici. Nu crezi asta?” Sincer, nu stiam ce sa raspund. Vocea lui nu-mi suna deloc cunoscuta, mai degraba parea sa vina de undeva din iad… Pentru prima data in viata mea am vazut manifestarile unui demonizat. Nu as putea sa redau aici tot ce s-a petrecut acolo…. Vazand ca nu raspund… a venit langa mine si si-a infipt degetele in gatul meu. Avea o forta care ma uimea si o privire care inspira teama. Era chinuit din cap pana in picioare. Pentru prima data, am stiu ce e frica cu adevarat. Dar numai pentru cateva secunde. In el se dadea o lupta teribila… sa ma stranga de gat sau nu… Scrasnea din dinti intr-un mod oribil, ochii ii ieseau din orbite si… pana la urma, s-a decis… Mi-a strigat sa iau loc langa el pe banca. Ne-am asezat unul langa altul, in timp ce ceilalti ne faceau loc. Nu sunt sigur, dar cred ca toata banca aia tremura cu mine.
A inceput sa imi povesteasca cine e el, ca facuse crime, violase femei, le batuse, le strangulase si asa mai departe. Am inceput sa ma mir cum de nu era in inchisoare sau la nebuni. Am inceput sa pierd firul putin cate putin, si sa ma rog in timp ce incercam sa ii las impresia ca sunt atent la tot. M-am trezit brusc cand si-a incheiat naratiunea cu o afirmatie seaca, dar care era de fapt rezumatul cel mai sincer cu putinta al intregii lui vieti: “Stii cine sunt eu? Sunt un criminal!” Tocmai ma rugasem pentru calauzire si protectie si lucrurile incepeau deja sa se schimbe. In cateva secunde, am capatat curaj. M-am uitat in ochii lui, l-am luat de dupa gat si i-am zis hotarat: “Nu conteaza cine esti sau ce ai facut. Stii care a fost primul om pe care l-a iertat Isus cand statea pe cruce? Un criminal. Ciako, Isus te iubeste si pe tine!”
Cred ca la cat de panicat eram atunci, doar Duhul Sfant a vorbit cuvintele astea pentru Ciako. Ceea ce a urmat sfideaza orice logica… L-am vazut pe Ciako lasandu-se sa alunece pe marginea bancii pana a cazut in genunchi in fata tuturor celorlalti, care stateau mirati, nevenindu-le sa creada ca acesta era omul care mai inainte tremura incercand sa imi ia rasuflarea. Printre lacrimi, a reusit sa spuna o singura fraza: “Am sperat o viata intreaga ca intr-o zi voi auzi cuvintele astea: ca Dumnezeu ma iubeste! Tu chiar crezi ce zici?” Nu eram in stare sa mai raspund nimic, decat sa plang cu el acolo. Eram prea coplesit. Dumnezeu isi facea lucrarea in Alba Iulia, printre acesti oameni ai strazii! Iar eu aveam onoarea sa fac parte din asta. Wow!

Nu as putea descrie toate riscurile, toate situatiile in care parea ca totul se prabuseste si mai ales cele in care practic nu-mi mai ramaneau sanse pentru a trai. Dar am invatat in fiecare zi ca cel mai pretios lucru din lumea asta e sa fii sigur de faptul ca atunci cand Dumnezeu te cheama pe nume, El e capabil sa iti poarte de grija, indifferent pe unde va trebui sa Il urmezi. Privind lucrurile dintr-o perspectiva ca asta, te poti ridica deasupra de problemele zilnice, de visele care uneori ti se spulbera pentru ca nu sunt cladite pe voia Lui, sau peste orice circumstante, oricat de dificile sau de lipsite de speranta ar parea la prima vedere. Elisei se ruga odata: “Doamne, deschide ochii slujitorului meu sa vada ca cei care sunt cu noi ca sa ne apere sunt mai multi si mai puternici decat cei care ne sunt impotriva!” Puternica rugaciune! Asta ma rog pentru mine si pentru fiecare din voi! Ma rog pentru capacitatea de a avea ochii deschisi in lumea spirituala si a te increde in Dumnezeu, singura, dar cea mai puternica fortareata in care te poti ascunde! Cat esti acolo, esti in siguranta!

[va urma]