Break the silence! For ever!

Acest text mi-a fost inspirat de cantecul celor de la Delirious?, precum si de lunga discutie purtata ieri cu o prietena care e la un nou start in viata, la un nou inceput. Suntem la sfarsit de an, si cei mai multi din noi, cand tragem linie (daca avem curajul sa o facem), descoperim lucruri interesante. Unii descoperim pentru a cata oara ca viata noastra a fost un sir lung de momente traite la nivel inalt cu Domnul, altii descoperim un amalgam de decizii gresite, urmate de costuri pe care nu ni le-am fi inchipuit. Unii descoperim din nou momentele in care ne uitam in ochii Domnului purtand pe fata un zambet, altii derulam amintiri zbuciumate. In orice caz, toti suntem in punctul in care trebuie sa facem un popas, sa reevaluam, sa renuntam la falimente, sa ne pocaim unde e cazul, si sa ne ridicam in puterea lui Dumnezeu cu vise noi si cu hotararea de a trai pentru El cum n-am facut-o niciodata.

Ascultam cantecul lui Delirious? si uitandu-ma la clipul asta in care apar cateva dintre problemele majore ale lumii, m-am gandit ca probabil, pentru cei mai multi dintre noi, e inca o sarbatoare in plus in perioada asta, la fel cum a fost si alta data, traind in cutia noastra mica, consumatori egoisti ai unei sarbatori demna deja de un film de desene animate, transformat in drama: globulete, multa risipa de mancare pe unele mese in timp ce altii pe strazi mor de foame la propriu (si ne mintim ca ne pasa!), suflete subtiri, sentimente ieftine, la fel ca toate chinezariile cu care ne-am impopotonat casele. Am muscat deja 10 ani din noul mileniu, si uitandu-ma la ceea ce unii numesc “realizari” in acesti 10 ani, imi dau seama ca unii si-au frant dintii. Nu vreau sa plang de mila pe movila de esecuri si dezastre a nimanui. Nu vreau sa pun pe nimeni la zid, nu vreau sa fac acuzatii. Nu vreau sa-mi dau cu parerea despre “cum ar fi fost daca” am fi gestionat altfel binecuvantarile lui Dumnezeu, si mai ales timpul. Nu vreau sa pun etichete nici pe viata mea, nici pe a nimanui, si nu vreau sa fiu superficial in evaluarea lucrurilor cu adevarat importante.

Dar concluzia mea (si o spun cu parere de rau) e ca Keith Green avea dreptate cand spunea ca “lumea moare in intuneric, in timp ce crestinii au adormit in lumina”.
Pe voi nu va sperie? E o afirmatie care a fost rostita in urma cu vreo 20 de ani si uite ca sta in picioare! Nu va sperie? Fiti sinceri cu voi! Uitati-va la cate oportunitati ati risipit. Uitati-va la cei care de sarbatoarea asta mor de frig, de foame, si datorita faptului ca noi am uitat ca a fi crestin inseamna sa mergi acolo unde nimeni nu ar merge, sa salvezi un om, pentru ca si Isus ar face la fel. Nu va simtiti vinovati?
Unii avem sange pe maini si nici macar nu realizam asta. Gian Carlo Menotti spunea: “Iadul începe in ziua cand Dumnezeu ne acorda o viziune clara tuturor,
a lucrurilor pe care le-am fi putut realiza, a tuturor darurilor pe care le-am irosit,
a tuturor lucrurilor pe care am fi putut sa le facem dar nu le-am facut ”

Daca simti in sufletul tau ca ai ceva de spus lumii, poate e timpul s-o faci acum!
Daca ai ceva de facut, poate e timpul sa rezolvi asta acum! Daca ai construit ani de zile vise mici, poate e timpul sa le spargi pe toate si sa construiesti altele noi. Poate e timpul sa te aduni, sa te pocaiesti, sa afli din nou cine esti si care iti este misiunea! Poate e timpul sa te uiti in ochii Lui Dumnezeu cu admiratie, si sa spui cu pasiune: Isus, de dragul tau, voi iesi dintre zidurile bisericii si voi merge acolo unde ai nevoie de mine! Acolo unde ai nevoie sa mergi, voi fi mainile tale pentru cei care au nevoie sa-i imbratisezi, voi fi vocea ta acolo unde e nevoi de incurajare, voi fi zambetul tau acolo unde speranta trebuie sa se nasca din nou! Actioneaza! Ia-ti viata in maini, cu idealurile ei, cu momentele de bucurie si cu dramele ei cu tot, ia-o si fa-o un indicator pentru multime! Daca nu esti in stare, pune-te in genunchi si cauta drumul. Dar daca sti care-i calea de urmat si esti capabil sa lupti, ridica-te si arata multimilor ca viata poate fi traita cu sens si pasiune, ca pot exista victorii acolo unde candva erau infrangeri, ca exista speranta si ca orizontul nu e atat de limitat incat sa-l poti atinge cu mana. Ridica-te si spune ceva! Fii gura lui Dumnezeu! Ia autoritatea pe care ti-a dat-o si fa ordine in haos! Pentru Numele Lui, rupe tacerea!

Sunt colegi sau vecini de-ai tai care continua sa alunece cu viteza spre dezastru, si tu, cu eticheta de crestin in frunte, taci si te faci ca nu vezi. Sau poate nu mai vezi. Sunt nedreptati la nivel social, politic, local sau global si ca si crestini ar trebui sa avem un cuvant de spus. Unde e vocea noastra? Unde e autoritatea si credinta pe care o predicam la amvoane? Logica mea spune ca ea ar trebui sa se manifeste afara dintre ziduri, nu? Mi-e tema ca noi n-am inteles de fapt ce e Biserica. Mi-e teama ca nu stim cine suntem.

Imi amintesc ca il auzeam pe Darrow Miller intr-o conferinta povestind de o vizita facuta impreuna cu prieteni misionari undeva la o biserica din America Latina.
Cand au intrat pe straduta bisericii, zidurile efectiv duduiau. Muzica era data tare,
si pentru un om de varsta lui Darrow, asta era cam obositor. Dar odata intrat in cladire, el a simtit clar ca prezenta Domnului e acolo. Liderul trupei de inchinare era un tip cu creasta, tatuat, arata altfel decat tot ce intalnise el in Statel Unite sau in Europa. Cand s-a terminat timpul de inchinare, acelasi tip a mers in fata, si a tinut cea mai provocatoare predica din cate a auzit Darrow Miller pana atunci. Acela era pastorul bisericii. Si referindu-se la ce se intampla acolo, si la prezenta Domnului plina de putere, el spune: celor care sunteti pentru prima data aici, sigur vi se pare ciudat cum aratam sau ce se intampla in locul asta. Noi nu am devenit asa, eu nu m-am tatuat dupa ce am devenit crestin. Asa eram cand m-a gasit Isus. Am fost un om distrus, dar Dumnezeu m-a reabilitat. Si vreau sa va spun ceva: ce vedeti voi aici,
nu e Biserica! Biserica e acolo, in strada, de luni pana sambata. Pentru noi, duminica
e pauza de meci in care Dumnezeu isi antreneaza echipa!

Wow! Omul asta chiar a inteles ce e Biserica. Si a mai inteles ca indiferent cum a fost el, Dumnezeu i-a dat sansa sa aiba onoarea acum de a le arata si altora drumul catre libertate. Asta facea si Isus in vremea Lui. Nu-i strangea pe toti intr-o cladire si le povestea intamplari amuzante. Pleca acolo unde erau problemele natiunii Lui. Asta ar trebui sa facem si eu, si tu! Ar trebui sa daramam zidurile confortului si comoditatii noastre, ar trebui sa pornim ofensiva si intreaga saptamana sa fim niste cuceritori. Am vazut acel documentar din America de Sud si Africa unde se intampla treziri atat de mari incat oamenii se strang grupulete prin parcuri, sau in institutii publice, sau pe stadion, sau la pauza de masa, si mijlocesc pentru natiunea lor sau isi plang pacatele. Si fiecare trezire de genul asta a pornit de la un om. De la un simplu om, plin de pasiune, care a avut curajul sa rupa tacerea!

Acum, e timpul nostru. E timpul meu si al tau. Ridica-te si scutura-te de viata ta comoda si de toate scuzele care te impiedica sa treci in prima linie a bataliei de fiecare zi. Daca foametea, boala, dependetele de droguri si alte lucruri, lipsa alimentelor si a apei, traficul de persoane, prostitutia si relatiile murdare dintre tineri… daca toate astea nu sunt acceptabile in Cer, nu trebuie sa fie acceptabile nici aici! Ridica-te si fa ceva! Aprinde o lupta! Fixeaza-ti un tel! Insuseste-ti visul lui Isus de a cuceri, de a salva si de a vindeca lumea! Roaga-te! Intoarce planeta asta cu susul in jos! Asuma-ti rolul de luptator! Pentru Numele lui Dumnezeu, rupe tacerea! E timpul tau!

Nathanael C. Florut [HistoryMaker]
נתנאל פרחים
Timisoara, 26 decembrie 2010